Traduceri literare şi tehnice

{ Manuela Ilioiu }

Impartaseste acest site cu prietenii tai pe Facebook Impartaseste acest site cu prietenii tai pe Twitter Impartaseste acest site cu prietenii tai pe Linkedin Impartaseste acest site cu prietenii tai pe StumbleUpon Impartaseste acest site cu prietenii tai pe Pinterest Impartaseste acest site cu prietenii tai pe Email Impartaseste acest site cu prietenii tai
 
05.12
2013

Inspiratie

Muza

„Busturile și statuile sunt lucruri deopotrivă de frumoase, fiindcă ele evocă isprăvi de vitejie, eforturi ieșite din comun, opere de durată. Toți am simțit, însă, prinvindu-le, tentația de a descoperi dincolo de omagiile lor în piatră, marmoră sau bronz pe omul ascuns îndărătul imaginii solemne, cu viața sa de fiecare zi. Cine n-a fost ispitit să pătrundă, fie și numai pe-o clipă, în existența cotidiană a artiștilor de seamă, despre care biografii lor povestesc o sumedenie de date și fapte importante, uitând prea adesea detaliile surprinse „prin gaura cheii”? Aceasta antologie s-a înfiripat din curiozitate -pioasă în ciuda zâmbetului ce acoperă pagini întregi – de a-i cunoaște pe marii muzicieni în intimitatea lor omenească. S-ar putea ca instataneele din volum să stârnească multora apetitul de a se familiariza cu viata, gândurile și operele muzicienilor de ieri și de azi cu ajutorul biografiilor în care Muza veselă nu are acces. Este, de fapt, felul mai adânc pe care autorul l-a urmărit, convins de adevărul dictonului străvechi despre râsul moralizator și indignarea mobilizatoare. ” George Sbârcea

Iată cum a luat naștere Muza veselă a lui Sbârcea. Astăzi, se naște o altă Muză, una care își dorește același lucru – să adune în jurul ei oamenii care iubesc, apreciază și își pun întrebări despre muzica clasică.

Îmi amintesc de vinilurile pe care mi le punea bunicul meu și de cum dansam cu un pahar în mână în jurul mesei din „odaie” pe Brindisi din Traviata lui Verdi; cum am rămas mută dupa ce am vazut la televizorul alb-negru opera Nabucco și cum mă pomeneam cântând prin casă pe la 13-14 ani bucăți din Corul sclavilor evrei  (,,Zboară, gândule, pe aripi de aur“); ma emoționează și acum poveștile lor cu ftizie și femei ușoare care se căiau pentru drumul greșit pe care l-au ales; îmi amintesc ca și cum ar fi ieri râsul bunicului meu când citea câte o povestioară din Muza Veselă a lui Sbârcea. De câteva ori a încercat să îmi explice și mie, dar nu înțelegeam nimic atunci.

Acum înțeleg. Și cum am regăsit deunăzi cartea printr-un sertar, mi-a venit o idee. Cum ar fi daca le-aș da și altora motiv să râdă sau, evident, sa nu priceapă nimic?! Cum ar fi ca în fiecare seară să aleg și să postez una din poveștile vesele și nu numai, despre cei mai cunoscuți compozitori ai tuturor timpurilor?!

S-a născut Muza mea veselă astazi. E Săgetător. Ca Beethoven.

Quote of the day – „Music expresses that which cannot be said and on which it is impossible to be silent.” Victor Hugo

06.12
2013

Jorjoc!

enescu mic

 

„Costache Enescu, tatăl maestrului George Enescu, cânta și el la vioară: „scârțăia”, cum obișnuia să spună. În serile de toamnă se așeza, uneori, pe prispa casei de la Liveni și cânta, cu un fel de foame a sufletului, melodii născocite de el sau auzite de la alții. Sub legănarea frunzelor galbene și roșii din livadă, adierile muzii se împrăștiau dulci, ca din altă lume, până-n capătul satului. Câștigase, pare-se, chiar o oarecare îndemânare la mânuirea arcușului.

Când însă i-a fost dat să-l audă pe fiul său, după lecțiile luate de la lăutarul Nicolae Chioru din Dorohoi, cântând la vioara de trei sferturi, pe care i-o cumpărase de la un negustor ieșean, conu Costache i-a spus:

— Măi Jorjoc! De-amu scripca me trece la pod… Cântă numai tu!”

07.12
2013

Cel mai frumos vis

enescu6

 

„În loc să se joace ca alți copii de vârsta lui, micul Enescu își făurea, în primii ani petrecuți la Liveni, câte o scripcă din lujeni și încerca să imite, cu ajutorul ei, cântatul la vioară. Când era surprins de ai săi, se ascundea rușinat după ușă: se sfia nespus de încercările sale copilărești. Numai promisiunea unui codru de pâine cu povidlă îl făcea să iasă din ascunzătoarea lui.

Odată, în timp ce înfuleca pâinea prăjită cu un strat gros de magiun pe ea, privind de la fereastră drumul Livenilor, ce șerpuia plin de noroi prin fața casei, își închipui că el e acoperit în întregime de povidlă.

— Este unul dintre cele mai frumoase vise ale copilăriei mele – s-a destăuinuit Enescu la Paris, unuia din colegii săi de conservator*. ”

 

*Relatată de compozitorul italian Alfredo Casella, în 1997, cu prilejul concertelor date de el, la Cluj, împreună cu Arturo Bonuccu.

**POVÍDLĂ s. v. chiseliţă, magiun.

08.12
2013

Segovia despre George Enescu

646x404

„Bernard Gavoty, redactorul memoriilor publicate în limba franceză ale lui George Enescu, povestea o anecdotă inedită despre marele nostru muzician, auzită de la Segovia, compozitor și unul dintre cei mai mari artiști contemporani ai chitarei:

Toată lumea știe că Enescu, violonist și compozitor venerat, a fost nu mai puțin un admirabil pianist. Părintele unuia dintre elevii săi l-a interpelat într-o zi:

— Credeți, maestre, că fiul meu ar fi în stare să dea un concert?

— Cred că da. La ce sală v-ați gândit?

— La sala Gaveau. Firește, un debutant anevoie va putea să umple o astfel de sală, cu aproape o mie de locuri. În afară de cazul când…

— De cazul cand?

— De cazul când dumneavoastră ați primi să-l acompaniați. Numele dumneavoastră pe afiș, alături de acela al fiului meu, ar face minuni!

Înclinat mereu să ajute pe alții, Enescu acceptă să-și acompanieze elevul, care nu era un element dintre cele mai strălucite. Cu ocazia concertului, sala era aproape plină. Interpreții își făcură apariția pe estradă.

— Drace, cine are să-mi întoarcă paginile la Sonata în re de Brahms?

Aruncând o scurtă privire în primele rânduri de scaune, Enescu descoperi pe Alfred Cortot, unul din marii pianiști ai secolului XX. Îi făcu semn discret, invitându-l pe estradă. Cortot nu se lăsă mult rugat, și urcă lângă Enescu, care îi explică situația în câteva cuvinte.

— Cu plăcere, primi marele pianist, trăgându-și un scaun și introducând cu absolută precizie paginile pentru prietenul său.

Sonata de Brahms îi aduse lui Enescu un succes deosebit. Cât despre discipolul său, el nu era suficient de pregătit pentru a executa o piesă atât de dificilă.

A doua zi, „Le matin” publică următoarea notă:

„Am asistat ieri la un concert în care nimeni nu a fost la locul lui. Enescu trebuia să cânte la vioară, Cortot la pian, iar tânărul violonist făcea mai bine să întoarcă paginile!”

*Andres Segovia (1893 – 1987) – considerat de mulți părintele chitării clasice moderne.
**Alfred Cortot (1877 – 1962) – pianist și dirijor franco-elvețian. A fost unul dintre cei mai populari muzicieni ai secolului al XX-lea, bine cunoscut în special pentru înțelegerea poeziei muzicii romantice pentru pian, în mod deosebit a lui Chopin și a lui Schumann.
09.12
2013

Pianul lui Iacob Mureșianu

Acad_Iacob_Muresianu

„Compozitorul Iacob Mureșianu (1857 – 1917), care, pe lângă îndeletnicirile sale didactice, artistice și de publicistică muzicală, găsea uneori timpul și energia necesară spre a face culegeri de cântece și melodii populare, a fost vizitat, într-o zi din toamna anului 1907, la Blaj, de mai mulți țărani dintr-un sat de pe Târnave, unde popularul Cobi – cum fusese poreclit compozitorul de prietenii săi intimi – legase prietenii trainice cu prilejul voiajelor sale folclorice.

Oamenii s-au mirat de covoarele moi și pestrițe ale domnului profesor, de rafturile pline cu sumedenie de cărți și ceasloave, au rămas cu mâna dusă la gură când un ceas cu cuc le-a vestit amiaza, dar dând cu ochii de pian, un Bosendorfer cu coadă lungă, înlemniră de uimire; așa ceva nu văzuseră bieții săteni de când lumea.

Că viețuitoarele, întocmai ca oamenii, au dinți și măsele, unele mai multe, altele mai puține, asta o știau și ei, firește. Însă ca „o ladă pe trei picioare” să aibă și ea – și încă așa de multe, încât să le tot numeri de dimineața până seara! – lucrul acesta li se părea de neînțeles.

Când, apoi, Iacob Mureșianu apăsă câteva clape, scoțând sunete cum nu mai auziseră până atunci și înfiripând un joc de-al lor, cu chiot de bunăvoie într-însul, țăranii îl copleșiră pe profesor cu fel și fel de întrebări, care de care mai năstrușnice. Compozitorul se sili să răspundă la toate și să lămurească natura, rostul, trecutul instrumentului. Rămase însă tare încurcat când cel mai vârstnic dintre musafirii săi vru să afle la ce slujesc clapele albe și la ce anume cele negre.

— Cu bălăioarele cânt de veselie, cu oacheșele îi zic de jale și alean.

— Că bine zici, domnule – făcu săteanul bătran – dar vezi că oacheșele s-ar cuveni să fie mai multe decât bălăioarele.

— Și de ce, mă rog dumitale? – îl iscodi sfios, Iacob Mureșianu.

— Fiindcă, înțelegi dumneatale, neamul nostru are mai multă pricină de jale și-alean decât de veselie  – sună motivarea întemeiată a bătrânului.”

* Iacob Mureșianu – publicist, poet și om politic român, membru de onoare al Academiei Române.
10.12
2013

Știați că…

images

 

„Flautului i se spunea, acum o jumătate de veac, flută,

pianului: clavir,

romanței: romanț,

la vioară, scripcă,

contrabasului – cel puțin între muzicanți – dulap sau baragladină,

tobei mici: August-cel-prost sau treanca-fleanca,

cupletelor comice: șoșele,

tobei mari, care la paradele militare se afla la coada fanfarei, Ypsilon sau Y grec,

în timp ce talentul purta, câteodată, denumirea de panaș,

iar orchesta simfonică pe aceea de tutti-frutti!”

11.12
2013

Mie mi-ați făcut semn?…

e22wmmxr50l4x938n8j5t5l3yxa22g-org

 

„Jean Bobescu, unul dintre cei mai înzestrați dirijori români de operă, și-a început activitatea artistică acum vreo patru decenii și jumătate la Opera Română din Cluj.

La unele dintre spectacolele date în matineu, pentru elevi și studenți, pe care le organizase Victor Papilian, pe atunci directorul Teatrului Național și al Operei Române, interpretul rolului contelui Almaviva din opera lui Rossini se îmbolnăvi subit. Sala, plină până la ultimul loc, vuia de nerăbdare, cerând începerea reprezentației. Direcțiunea se afla în mare încurcătură: cântărețul îmbolnăvit nu avea dublură, și la repezeală era cu neputință de prezentat o altă piesă din repertoriul permanent.

Ce era de făcut? Dirijorul acceptă, nu fără o legitimă îngrijorare, oferta unuia dintre coriști, care pretindea că știe rolul „cu ochii închiși”. Se făcu o scurtă repetiție de cabină, în timp ce sala clocotea de aplauzele și tropotele înfrigurate ale tinerilor spectatori.

În cursul repetiției, coristul în rugă insistent pe maestru să-i dea cât se poate de vizibil intrarea, spre a se evita orice confuzie datorită lipsei de experiență a debutantului.

Într-un târziu, cortina se ridică, și la apariția lui Almaviva, Jean Bobescu, emoționat pe bună dreptate, se ridică de pe strapontina dirijorală și făcu semn, cu amândouă mâinile, spre solistul improvizat, la care nefericitul debutant, în loc să înceapă să-și cânte partitura, se apropie de rampă, gata să cadă în cușca sufleorului, și se adresă într-o șoaptă confidențială dirijorului:

— Mie mi-ați făcut semn, maestre?”